Trandafiri din stele

Există în Trandafiri din stele o tensiune aproape permanentă între două mișcări contrare: apropierea de lucrurile mărunte ale vieții și îndepărtarea lor, inevitabilă, în timp. Dorel Arsene scrie despre iubire, vârstă, singurătate și moarte fără să le separe riguros. Dimpotrivă, ele se amestecă, astfel încât poemul de dragoste ajunge aproape inevitabil la absență, pastelul la asfințit, iar evocarea cotidianului la întrebarea asupra sfârșitului. Timpul este, de altfel, adevăratul personaj al cărții. El nu înaintează liniar, ci lucrează asupra lucrurilor: șterge chipuri, transformă prezentul în amintire și obligă sinele biologic să se privească din perspectiva dispariției. În poemul Timpul. Probabil, timpul devine „umbră, oase și vise”, iar în Regresie logistică mișcarea lui este imaginată invers: anii sunt tăiați din calendar până când existența pare să se întoarcă spre prima iubire și prima întâlnire cu lumea. De aici vine melancolia volumului, dar nu o melancolie solemnă și uniformă. Autorul o temperează frecvent prin ironie și autoironie, schimbând registrul exact atunci când discursul riscă să devină prea grav. Poetul poate vorbi despre moarte și, câteva pagini mai târziu, să-și relativizeze chiar statutul de poet: „Sunt uneori poet / Vreo două ore, / Când criticii se uită / La dejun”. Este una dintre trăsăturile definitorii ale cărții: creatorul liric nu își construiește o statuie. În Poesis, poetul însuși este redus ironic la o prezență minusculă în memoria colectivă, în timp ce poezia continuă să existe dincolo de individ. Imaginarul este recognoscibil de la un poem la altul: stele, lună, ferestre, toamnă, iarnă, lumină, umbre, păsări, flori. Dar aceste elemente romantice sunt puse deliberat lângă obiecte și vocabule ale prezentului: WhatsApp, computerul, inteligența artificială, cafeaua, reclamele, asfaltul. În Babel, de pildă, vechiul simbol biblic este reconstruit din pix, stilou, calculator, inteligență artificială, poezie, documente, presă și isterie contemporană. Această ciocnire dintre cosmic și banal constituie una dintre mărcile volumului. Iubirea este cealaltă mare forță de rezistență. Numai că ea apare cel mai adesea retrospectiv, ca absență, memorie sau posibilitate ratată. Ființa iubită există uneori mai intens în amintire decât în realitate. În poemul În fiecare dimineață, absența fizică se transformă tocmai prin memorie într-o prezență interioară. Titlul volumului concentrează această poetică: trandafirul și steaua aparțin unor spații incompatibile, unul fragil și terestru, celălalt îndepărtat și cosmic. În poemul titular, florile ajung chiar pe Titan, pentru ca imaginea feerică să se destrame în final în „tulpinile arse” și „ghimpii de scrum”. Eul liric nu caută să ascundă vulnerabilitatea în spatele unei poezii ermetice. Scrisul este direct, când grav, când ludic, când sentimental, iar inegalitatea de registru pare să facă parte din însăși materia cărții. Unele poeme mizează pe imagine, altele pe o închidere concentrată, altele pe confesiune. Cele mai convingătoare sunt însă poemele în care gravitatea este temperată de ironie, fără ca tensiunea interioară a textului să se piardă. Trandafiri din stele este, în fond, o carte despre ceea ce rămâne după ce lucrurile încep să dispară. Nu oferă consolări spectaculoase. Îi rămân omului memoria, iubirea, umorul și posibilitatea de a transforma pierderea în cuvinte. Iar poezia medicului poet pare să se nască tocmai din această împotrivire modestă: știe că timpul câștigă, dar continuă să scrie.